Dincolo de etichete: Jurnal de părinte

Se spune că unii copii vin pe lume cu hărți gata desenate. Al meu a venit ca o busolă care se învârte în toate direcțiile, îndrăgostită de Nord, de Sud și de tot ce se află între ele. Cum e să crești un copil care simte totul mai tare? E ca și cum ai învăța să îmbrățișezi un fulger.

Să fii adăpostul unei scântei vii care pulsează conectată direct la pulsul vibrant al lumii și care refuză cu încăpățânare să devină cenușă. Înveți, zi de zi, că rolul tău nu este să-i stingi lumina ca să-l faci mai ușor de înțeles pentru ceilalți, ci să-i fii ancoră atunci când propria lui intensitate îl copleșește. Să-i ții ecranul lumii la un volum mai mic, în timp ce inima lui bate la maximum.

În septembrie, fiul meu, Alex, a început școala. Ca orice părinte, mi-am imaginat ani la rând prima zi: ghiozdanul nou, zâmbetul emoționat, poveștile de la cină. Eu și soția mea credeam că e doar foarte alintat și că nu a petrecut destul timp în colectivitate, ca mulți alți copii de 6 ani care încep clasa pregătitoare.

Dar în doar câteva zile am primit două etichete care mi-au schimbat felul în care îmi văd copilul și pe mine, ca părinte: ADHD și IQ peste 120 (testul Raven).

Cele două la un loc sunt derutante, chiar și pentru cei care ar trebui să se priceapă. Un copil isteț și curios, care poate vorbi o oră întreagă despre ce iubește, dar nu poate sta locului, își uită temele și ajunge să fie etichetat în clasă drept „cel dificil”, cu un comportament pe care învățătoarea l-a numit „anormal”.

Unele zile mă umplu de mândrie până la lacrimi. În altele rămân fără puteri, mă înfurii sau pur și simplu nu mai știu încotro s-o iau.

Iar uneori cel mai greu nu este comportamentul copilului meu deloc. Sunt privirile, comentariile, deciziile luate în liniște de adulți care nu înțeleg și senzația că suntem tratați altfel din cauza felului în care funcționează un creier.

Ce este acest blog

Aici voi nota toate astea: greutățile, micile victorii, lucrurile pe care școala le face greșit și momentele care îmi amintesc de ce merită totul.

Scriu din două motive. Primul este egoist: am nevoie de un loc unde să pun aceste gânduri. Scrisul mă ajută să le înțeleg, un fel de terapie pe o pagină goală.

Al doilea motiv ești tu. Dacă ești un părinte care tocmai a auzit pentru prima oară cuvântul „ADHD”, sau al cărui copil este în același timp „prea isteț” și „prea mult”, sau care se luptă cu o școală care nu vrea să asculte, vreau să știi că mai sunt și alții în aceeași situație.

Ce nu este acest blog

Nu vei găsi aici numele adevărat al fiului meu, școala, fotografii sau altceva care l-ar putea identifica. Aici o să-i spunem Alex. Este copilăria lui, o poveste pe care o va spune la momentul potrivit chiar el, nu eu. Ce împărtășesc sunt propriile mele gânduri și experiențe de părinte.

Nu sunt nici medic, nici psiholog. Nimic din ce scriu aici nu este sfat medical, ci doar experiența sinceră a unei familii.

Dacă ești și tu aici

Dacă ceva din toate astea ți se pare cunoscut, scrie-mi sau rămâi pe aici și citește mai departe. Poate reușim împreună să descurcăm o parte din ele.

Mulțumesc că ești aici.